Vlad Mercori analizează, într-o discuție amplă, scandalul de peste un miliard de euro legat de centura metropolitană a Clujului, care scoate la iveală un posibil mecanism industrializat de falsificare a „experienței similare” în marile licitații publice.
Proiectul centurii Clujului, estimat la aproximativ 1,1 miliarde de euro, a fost comparat de Vlad Mercori cu centura Moscovei, evaluată la circa 1,7 miliarde de euro, deși diferența de dimensiune dintre cele două orașe este evidentă. Licitația organizată de primarul Emil Boc a fost reluată de trei ori, din cauza unei singure oferte valide la fiecare rundă și a unor documentații considerate greșit întocmite. În final, contractul a fost atribuit companiei Dimex, aceeași firmă care depusese ofertă și în rundele anterioare.
După semnarea contractului, a apărut însă o turnură neașteptată: o firmă din Republica Srpska, prezentată public inițial ca fiind „din Bosnia”, a anunțat că nu și-a dat niciodată acordul să participe la proiect. Compania din Srpska ar fi trebuit să furnizeze „experiență similară” pentru Dimex, în schimbul unei cote foarte mici din contract, estimate la 8–10 milioane de euro. Reprezentanții acesteia susțin că au refuzat, în 2024, orice implicare și că semnăturile și documentele le-au fost falsificate.
Potrivit relatării, femeia aflată în spatele firmei din Republica Srpska ar fi declarat că a fost chiar amenințată să nu dezvăluie falsul, pentru ca licitația să meargă înainte. Cazul a fost sesizat atât la DNA, cât și la Parchetul European, întrucât proiectul este finanțat parțial cu bani europeni. Vlad Mercori subliniază că Emil Boc susține că nu avea cum să știe de falsuri, întrucât primarul se bazează pe rapoartele echipei de achiziții, nu pe verificări personale ale fiecărui document.
În discuție este explicat și mecanismul prin care firme din afara României ajung să fie folosite pentru a îndeplini criteriul de „experiență similară” în licitații. La nivel european există acorduri care permit participarea unor companii din state terțe – precum Turcia sau Azerbaidjan – la licitațiile din UE. În practică, o firmă românească fără suficiente proiecte la activ poate „cumpăra” eligibilitatea, asociindu-se cu un partener extern, căruia îi cedează 1–2% din contract, în schimbul istoricului de lucrări.
Legea permite cumularea experienței similare de la toți asociații, fără a impune ca aceasta să fie proporțională cu procentul de participare. Astfel, o companie cu doar 0,5% din contract poate furniza întreaga experiență cerută. În mod normal, firma străină ar trebui să presteze servicii reale – consultanță, inginerie, management de proiect – și să fie plătită prin liderul de asociere, de regulă o firmă românească. În cazul centurii Clujului, suspiciunea este că asocierea a existat doar pe hârtie, prin falsificarea documentelor.
Vlad Mercori arată că, în alte situații, autoritățile contractante fac verificări directe la partenerii externi. Sunt invocate exemple cu firme din Turcia, unde companii de stat românești au trimis scrisori oficiale pentru a confirma dacă un anumit constructor a lucrat efectiv la proiecte și ce valori au avut acestea. În cazurile în care răspunsul a fost negativ sau nu a venit la timp, ofertantul a fost descalificat.
În speța de la Cluj, rămâne neclar dacă Primăria a contactat sau nu firma din Republica Srpska înainte de semnarea contractului. Interlocutorul lui Vlad Mercori sugerează că echipa de achiziții a fost sub presiune, având o singură ofertă și riscul de a pierde finanțarea și proiectul. În astfel de condiții, verificările pot fi minimalizate, fie din neglijență, fie din dorința de a nu bloca o investiție considerată strategică.
Discuția atinge și problema responsabilității: în spațiul public, vina este pusă aproape exclusiv pe primari sau președinți de consilii județene, deși în spate se află echipe tehnice și de achiziții care întocmesc documentațiile și rapoartele. Un alt exemplu menționat este cazul unei firme românești care și-ar fi falsificat certificatul ANAF privind lipsa datoriilor, fraudă depistată doar prin verificarea directă pe site-ul instituției.
În urma scandalului, firma din Republica Srpska ar fi descoperit că datele și documentele sale au fost folosite fără acord în alte patru licitații din România, de către companii diferite. Aceasta sugerează existența unui posibil „model de afaceri” bazat pe multiplicarea ilegală a documentelor de experiență similară, cu „clonarea” aceleiași firme străine în mai multe asocieri. Specialiștii citați de Vlad Mercori afirmă că traseul acestor documente, transmise electronic, poate fi urmărit de autorități pentru a identifica responsabilitățile.
O soluție tehnică discutată este obligativitatea legalizării la notar a acordurilor de asociere, mai ales pentru contracte mari. Prezența fizică a administratorilor și verificarea identității ar bloca din start multe tentative de fals. În lipsa unor astfel de garanții și pe fondul presiunii de a nu pierde bani europeni, cazuri precum centura Clujului riscă să devină simptomatice pentru vulnerabilitățile sistemului de achiziții publice din România.
